Şi îmi este ruşine în primul rând de mine. Îmi este ruşine, pentru că fără să vreau, mi-am minţit proprii copii. Le-am spus copiilor mei, că revoluţia, va face din România o ţară în care viaţa lor va fi alta. Le-am spus copiilor mei, că învăţătura la care i-am obligat, furându-le o parte din copilăria lor, le va fii cu adevărat de folos. Le-am spus copiilor mei, că nu trebuie să-şi mai facă griji faţă de copiii lor aşa cum mi-am făcut eu. Le-am spus toate aceste lucruri, iar astăzi, după 20 de ani, sunt acoperit de ruşinea cuvintelor rostite cu bunăcredinţa unui părinte. Astăzi, după 20 de ani, îmi este ruşine să deschid în faţa lor televizorul, pentru că nu aş putea explica, care dintre cei prezenţi în bătălia oarbă pentru putere sunt cei care luptă pentru România promisă de mine. Pentru că nu nu aş putea explica cu nimic diferenţă celor 20 de ani. Şi dacă eu, un om simplu, am muncit mult să-mi pot acoperi măcar o parte din promisiunile făcute copiilor mei fără să scap de ruşine, lor, pentru repetatele promisiuni din toţi aceşti 20 de ani, ar trebui să le crape obrazul.
