Acoperiţi-vă durerea cu zâmbete…

Când eşti într-un oraş nou şi ai nevoie de ceva, ai două posibilităţi, ori întrebi un localnic, ori cauţi să te descurci singur, urmărind puzderia de firme ce se află la tot pasul. Am fost recent într-o asemenea situaţie, şi cum îmi place să mă descurc singur mi-am ridicat ochii, încercând să găsesc o firmă care să mă scoată din încurcătură. "Dacă aţi venit în urma anunţului nostru aţi nimetit bine, va rugăm să poftiţi în sală", îmi spune o voce luându-mă de mână. Cobor privirea. Lângă mine intrun cărucior cu roţile, un om între două vârste, căruia îi lipseau ambele picioare. Invitaţia a fost atât de surprinzătoare, încât nu am putut să refuz. Am intrat în sală şi o altă persoană, şi ea tot cu un handicap motoriu, dar care se putea mişca pe propriile picioare mi-a arătat unde să mă aşez. Când m-am dezmeticit în sfârşit, am înţeles că era vorba despre o adunare a persoanelor cu handicap. Scopul, strângerea unor fonduri, pentru a-l ajuta pe un prieten care se află într-o situaţie foarte gravă. I-am privit pe aceşti oameni, fiecare purta cu el o durere, o durere de care ştia că nu va scăpa niciodată. O durere pe care au învăţat să o poarte cu demnitate. O durere pe care chipul lor nu lasă să se întrevadă că există. O durere pe care au învăţat să şi-o acopere cu zâmbete. În sinea mea, m-am simţit ruşinat. Noi, cei care ne considerăm oameni normali, ne plângem din orice. Vom învăţa oare şi noi vreodată să fim ca ei ? Poate numai dacă vom învăţa, ceea ce pentru ei e atât de uşor, să ne acoperim durerea cu zâmbete.