...de sus în jos...

 Vorbind politic, simplu, de vrei să mă-înţelegi,
 Parlamentarii noştri sunt puşi să facă legi.
 Eu nu zic că nu fac, dar... ce să faci cu ele ?
 De poezii nu-s bune....şi nici să faci manele.
 
 Şi sunt atât de proaste şi-atât de circumspecte,
 Că nimeni, niciodată, nu poa'să le respecte.
 Când ţi-au făcut o lege....parcă-s cu destu-n gură.
 Nu ştiu dece nu iau exemplu din natură.
 
 Să-ţi dau eu unul, mă rog, dacă se poate....
 Conduci un avion şi ăsta nu-i pe roate.
 Ai tras greşit de manşă şi s-a oprit motorul,
 În clipa următoare ai terminat cu zborul.
 
 O iei în jos.... ca vântul, nu ştiu dacă-înţelegi ?
 Şi nu din întâmplare şi-n baza unei legi.
 Şi-i lege, lege, lege, nu merge s-o'invartesti
 Nu te mai iartă nimeni, dacă-ai greşit, plăteşti.

...jos mâna de pe bucata mea de Românie...

Nu e vina mea că sunt român ca şi voi. Şi la fel ca şi voi am şi eu dreptul la bucata mea de Românie. Spre deosebire de voi eu sunt doar muritorul fără pretenţii. Nu am venit niciodată cu pretenţia de a fii ales conducătorul vostru aşa cum aţi venit voi. Nu am venit pentru simplu fapt că am fost pe deplin conştient că nu am această menire. De aceea v-am acceptat pe voi, v-am votat, v-am plătit tot ce mi-aţi cerut ca plată, în schimbul ajutorului promis de voi. Şi am plătit destul ca să constat că voi nu doreaţi altceva decât să puneţi mâna şi pe bucata mea de Românie. Am plătit destul pentru a nu-mi mai permite să va mai dau din pâinea copiilor mei, fără că voi să-mi oferiţi ceva. Am plătit destul să aflu că pe bucata voastră de Românie aveţi alte legi şi alte drepturi faţă de mine. Am plătit destul ca să-mi întăresc convingerea că nu sunteţi capabili decât de hoţie şi jaf. Gata, nu va mai vreau. Nu mai vreau ca semeni mei să mă jefuiască cu propriul meu acord. Nu mai vreau să va plătesc pentru ca voi să-i seviti pe cei care mă jefuiesc la căldură, la electricitate, la bucata de pâine a copiilor mei. Plecaţi de pe bucata mea de Românie, prefer liniştea copiilor mei în schimbul neputinţei voastre, prefer cinste şi onoare pentru copiii mei în schimbul hoţiei voastre, prefer sărăcie şi dreptate în schimbul minciunii. Nu vreau să ajung vreodată să aduc aceleaşi acuze propriilor mei copii, staţi departe de ei şi de bucata mea de Românie.

...i-am pus din neam...

I-am pus din neam, ca să conducă neamul
Şi sus, acolo, şi-au schimbat destinul.
Puterea minţii le-a furat-o banul
Şi-a pus în ei doar răul şi veninul.

Atât de prinşi în pofta de-avuţie,
Călcând pe noi, părinţii, chiar şi fraţii,
Îşi construiesc luxoasa puşcărie
Şi condamnări îşi dau pe generaţii.

Nu-i judecaţi, căci timpul îi aşteaptă
Şi de-aţi putea, pedeapsa tot n-ar lua-o.
Oricum, n-ar fi o judecată dreaptă
Aşa cum numai timpul le va da-o.

...lumi paralele şi paralele lumii...

Vorbim despre lumi paralele, fără să ştim dacă există sau nu… şi totuşi, cu puţină atenţie le putem vedea pentru că noi înşine facem parte din una dintre ele. Imaginea de jos le prezintă cât se poate de clar, chiar dacă se vede numai una. O lume care are până şi cu ce polua şi apoi recondiţiona aerul şi o altă lume care nu mai este lăsată să se desprindă din locul de unde provine, acela al lumii animale. Întrebarea este însă alta, care dintre aceste două lumi are instinctual primar mai puternic, care mârâie şi muşcă mai tare ???

...aş vrea să-ntreb...

Aş vrea să-ntreb, străine, în ţara-n care stai,
Mai umblă Mioriţa pe un picior de plai?
Mai înfloresc salcâmii cu floarea de parfum
Şi dorul se mai strânge la margine de drum?


Mai stau în soare munţii cu vârful pan' la cer
Şi stelele din noapte la umbra zilei pier?
Mai cântă frunza-n codru pe poala de alun
Şi mai aleargă cerbul fugind ca un nebun?


Mai vezi în câmp cum grâul se face auriu
Şi-l unduieşte vântul în drumu-i spre pustiu?
Legată de văzduh, mai cântă ciocârlia
În ţara ta ce spui că este România?


Atunci, te-ntreb, străine, când toate astea sunt,
Ce cauţi tu aici la capăt de pământ?
Cum ai ajuns să crezi că stai în sărăcie,
Când ai în jurul tău atâta bogăţie?

…România de la o dictatură la alta …

Au trecut 20 de ani de când România a ieşit de sub dictatura comunistă. Nu este nevoie să fii trăit sub acest regim pentru a putea înţelege ce însemna el, în aceşti 20 de ani a fost explicat, analizat, prezentat, hulit, criticat şi chiar "condamnat". Dictatorul, un singur om, cu un singur partid, îşi crease un sistem cu ajutorul căruia conducea o Românie sub frică şi teroare.(fraza susţine explicaţiile actuale) Un sistem pe care nu îl vedeam, dar ştiam că există, că e acolo, că ne numără până şi visele care îndrăzneau să fie împotriva lui. Un sistem care ne suprima multe din drepturile prevăzute în carta drepturilor omului la care chipurile şi România era parte. Ce s-a întâmplat ştim, unii pe viu, alţii din aceleaşi explicaţii "binevoitoare". România şi-a sacrificat o parte din fiii ei pentru a scăpa de dictatură. Ce ne-a adus bun acest sacrificiu ?... în principal două lucruri, libertatea de exprimare şi libertatea de mişcare. Libertatea de exprimare avea să se dovedească în timp că nu ne foloseşte la nimic şi că în final s-a transformat într-un fel de lătrat la lună. Libertatea de mişcare avea să capete şi ea mai multe forme. Pentru unii respecta adevăratul ei sens, pentru alţii avea să fie salvarea cu care trebuiau să scape de "grijile" noului sistem, asazis... nedictatorial, pentru alţii a rămas însă un simplu vis, la fel ca şi sub dictatura comunistă. Şi până la urmă, oricât de mic, un câştig ar fi fost totuşi un câştig. Păcatul este însă că au rezultat şi pierderi. S-au pierdut vieţi omeneşti, (destule la revoluţie, şi mult mai multe în cei 20 de ani) s-a pierdut siguranţa zilei de mâine, nu mai există siguranţa cetăţeanului în cadrul domeniului public, mulţi şi-au pierdut bruma de bunuri pe care o aveau prin tot felul de înşelătorii. Ce avem de fapt astăzi ? Acelas sistem, ieşit la vedere din misterioasa lui ascunzătoare, împărţit în mai multe partide şi împănat mai mult decât necesar, sub comanda unui alt dictator. Un dictator mult mai periculos, fără scrupule, fără suflet, fără conştiinţă. Un dictator care nu ştie de viaţă sau moarte, care subjugă şi distruge gândirea umană. Banul.  

...vă plâng pe voi bogaţi de sărăcia voastră...

Născuţi de vremuri turburi, prin pradă şi hoţie,
Trecând prin legi obscure ascunse la vedere.
Doar mintea voastră crede că staţi în bogăţie
Clădind palate pline... trufie şi avere.

Dar nu palate pline înseamnă bogăţie,
Unde să staţi închişi cu paznici la fereastră.
Amarnică plăcere... luxoasă puşcarie.
Vă plâng pe voi bogaţi de sărăcia voastră.

Băgaţi în voi de-a valma ca-n frica cea de moarte
Şi nu mai ştiţi că-n viaţă există şi un mâine.
Dar şi plăceri şi gusturi sunt pentru voi deşarte.
Voi n-aţi simţit vreodată mirosul sfânt de pâine.

…îmi este ruşine…

Şi îmi este ruşine în primul rând de mine. Îmi este ruşine, pentru că fără să vreau, mi-am minţit proprii copii. Le-am spus copiilor mei, că revoluţia, va face din România o ţară în care viaţa lor va fi alta. Le-am spus copiilor mei, că învăţătura la care i-am obligat, furându-le o parte din copilăria lor, le va fii cu adevărat de folos. Le-am spus copiilor mei, că nu trebuie să-şi mai facă griji faţă de copiii lor aşa cum mi-am făcut eu. Le-am spus toate aceste lucruri, iar astăzi, după 20 de ani, sunt acoperit de ruşinea cuvintelor rostite cu bunăcredinţa unui părinte. Astăzi, după 20 de ani, îmi este ruşine să deschid în faţa lor televizorul, pentru că nu aş putea explica, care dintre cei prezenţi în bătălia oarbă pentru putere sunt cei care luptă pentru România promisă de mine. Pentru că nu nu aş putea explica cu nimic diferenţă celor 20 de ani. Şi dacă eu, un om simplu, am muncit mult să-mi pot acoperi măcar o parte din promisiunile făcute copiilor mei fără să scap de ruşine, lor, pentru repetatele promisiuni din toţi aceşti 20 de ani, ar trebui să le crape obrazul.   

Acoperiţi-vă durerea cu zâmbete…

Când eşti într-un oraş nou şi ai nevoie de ceva, ai două posibilităţi, ori întrebi un localnic, ori cauţi să te descurci singur, urmărind puzderia de firme ce se află la tot pasul. Am fost recent într-o asemenea situaţie, şi cum îmi place să mă descurc singur mi-am ridicat ochii, încercând să găsesc o firmă care să mă scoată din încurcătură. "Dacă aţi venit în urma anunţului nostru aţi nimetit bine, va rugăm să poftiţi în sală", îmi spune o voce luându-mă de mână. Cobor privirea. Lângă mine intrun cărucior cu roţile, un om între două vârste, căruia îi lipseau ambele picioare. Invitaţia a fost atât de surprinzătoare, încât nu am putut să refuz. Am intrat în sală şi o altă persoană, şi ea tot cu un handicap motoriu, dar care se putea mişca pe propriile picioare mi-a arătat unde să mă aşez. Când m-am dezmeticit în sfârşit, am înţeles că era vorba despre o adunare a persoanelor cu handicap. Scopul, strângerea unor fonduri, pentru a-l ajuta pe un prieten care se află într-o situaţie foarte gravă. I-am privit pe aceşti oameni, fiecare purta cu el o durere, o durere de care ştia că nu va scăpa niciodată. O durere pe care au învăţat să o poarte cu demnitate. O durere pe care chipul lor nu lasă să se întrevadă că există. O durere pe care au învăţat să şi-o acopere cu zâmbete. În sinea mea, m-am simţit ruşinat. Noi, cei care ne considerăm oameni normali, ne plângem din orice. Vom învăţa oare şi noi vreodată să fim ca ei ? Poate numai dacă vom învăţa, ceea ce pentru ei e atât de uşor, să ne acoperim durerea cu zâmbete.