Să fii un fluture pe-o floare…

Sunt omul simplu de pe stradă,
Cum deseori am fost numit
De guvernanți când ies la sfadă
Cu glas peltic și gângăvit.

Dar simplitatea nu acuză,
N-a fost nicicând dăunătoare,
Cuvântul este doar o scuză
Pentru prostia voastră mare.

Când ești în fruntea țării tele
Și o cufunzi în sărăcie,
Dorind de-aici să faci avere…
E o dovadă de prostie.

Și-n sărăcia asta mare
Ți-e gândul numai la furat,
Nu ești un fluture pe-o floare,
Ești doar o muscă pe-un rahat.

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroana…

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară,

Dă-mi din puterea ta, de veacuri adunată,

Să pot răbda rușinea ce-ți stă acum povară.

Ești dată la străini, bucată cu bucată,

De pe pământul tău pe care m-am născut,

Ca un vânat gonit… ce-l fugăresc dulăii,

Sunt alungați părinții, când încă n-am crescut.

Din trupu-ți ciopârțit se-nfruptă azi călăii.

În verdele naturii, păstrată de martiri,

În aur strălucind, pe fruntea ta, coroană,

Cu mintea lor bolnavă, lipsită de sclipiri,

Ne sapă gropi comune la Roșia Montană.

Plutește prin văzduh otrava argintie,

Iar moartea stă să cadă pe timpuri care vin.

Din tot ce este azi, nimic n-o să mai fie…

Pustiu, și morți, și lacrimi, și noi… cu-același chin.

Iar ei, vor fi plecați… și n-o să le mai pese.

Din rănile-ți lăsate, în alte părți de lume,

Și-au dus pe sub ascuns, averile imense.

Ascunși vom fi și noi… ca nație și nume.

Vin astăzi în genunchi, la tine, sfântă tară

Și-ți jur, că n-am să-i iert nici dincolo de tine.

Precum strămoși mei întreagă te lăsară,

Am să te las și eu, la neamul care vine.

Lângă respectul nostru de români…

Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,
Un neam de trădători și de hapsâni.
Ne-au murdărit, ca nație și nume,
Din tot ce-am fost odată, ca români.

Dar nu ei sunt români adevărați.
Nu ei se țin ca țara să nu piară.
Noi stăm aici de griji împovărați
Și suferim și ură și ocară.

Să ducem veșnicia de români
Și plaiul mioritic să nu moară.
Ei doar în mintea lor se cred stăpâni,
Dar nu mai au nici inimă nici țară.

Nu ne-am vândut copii și nici părinți,
Să căpătăm arginții, precum Iuda.
Când te-om primi, sunt sigur, ai să simți
Că-n palma noastră, odihnește truda.

Și chiar dacă acum suntem stăpâni
Doar peste sărăcia din hambare,
Lângă respectul nostru de români,
Te vom primi cu pâine și cu sare.

E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul... ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând...
Și el are răbdare... și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi... și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda... plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie... dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afară legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironi-a sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.

...de sus în jos...

 Vorbind politic, simplu, de vrei să mă-înţelegi,
 Parlamentarii noştri sunt puşi să facă legi.
 Eu nu zic că nu fac, dar... ce să faci cu ele ?
 De poezii nu-s bune....şi nici să faci manele.
 
 Şi sunt atât de proaste şi-atât de circumspecte,
 Că nimeni, niciodată, nu poa'să le respecte.
 Când ţi-au făcut o lege....parcă-s cu destu-n gură.
 Nu ştiu dece nu iau exemplu din natură.
 
 Să-ţi dau eu unul, mă rog, dacă se poate....
 Conduci un avion şi ăsta nu-i pe roate.
 Ai tras greşit de manşă şi s-a oprit motorul,
 În clipa următoare ai terminat cu zborul.
 
 O iei în jos.... ca vântul, nu ştiu dacă-înţelegi ?
 Şi nu din întâmplare şi-n baza unei legi.
 Şi-i lege, lege, lege, nu merge s-o'invartesti
 Nu te mai iartă nimeni, dacă-ai greşit, plăteşti.